Am ales Ortopedia cu teama că s-ar putea să nu îmi placă și că, pe parcurs, voi renunța la ea. Nu ar fi fost niciun fel de tragedie greacă dacă m-aș fi reorientat spre o altă disciplină medicală, dar am avut noroc: nici măcar ortopezii, care puneau gipsuri și care, pe vremea aceea, arătau mai mult ca niște zugravi, decât a medici, nu m-au speriat! Acum, mă bucur enorm că nu m-am răzgândit și, după atâția ani de practică și cu mii de operații de succes la activ, am ajuns la convingerea că, de fapt, Ortopedia este cea care m-a ales pe mine pentru că, am vrut sau nu, s-a dovedit că o am în sânge și că o respir prin toți porii!
Astăzi, știu cu o precizie de metronom că succesul și recunoștința vin de îndată ce pui suflet în ceea ce faci și, mai cu seamă, când iți exerciții meseria cu dragoste. Asta înseamnă că, tot acolo, există și multă empatie, înțelegere și sentimente profunde de respect, față de orice ființă vie. Și nu e există relație mai frumoasă decât cea dintre un medic și pacientul său, în care unul își pune la bătaie toată priceperea, iar celălalt încrederea! Este, într-adevăr, un privilegiu sacru! Tocmai pentru că oamenii ne îngăduie să pătrundem în cele mai intime aspecte ale vieții lor, în speranța că-i vom ajuta și îi vom ghida prin cele mai complexe și delicate situații.
Satisfacțiile profesionale vin din rezolvarea fiecărui caz. Pacienții sunt unici, patologia e complexă, iar vârstele variază. Este o luptă continuă care te provoacă și te consumă, zi de zi. În schimb, reușitele si bucuria, de a reda pacientului speranța si dorința de a duce o viața normală, activă și fără chin, te fac să uiți de tot! Așadar, la finalul programului de lucru, când mă îndrept spre casă, știu că a mai trecut o zi în care, din nou, am făcut ceva important pentru semenii mei, pentru comunitatea în care trăiesc și pentru orașul care mi-a dat totul: educație, carieră, familie și prieteni!
Sunt medic chirurg ortoped și profesor universitar al Universității de Medicină și Farmacie “Victor Babeș” Timișoara și mereu le repet studenților și rezidenților mei că nimic nu ne apropie mai mult de Divinitate decât abnegația de a ne însănătoși pacienții și de a le reda încrederea, speranța într-o viața normală, fără suferință. Îmi amintesc și acum sentimentele de bucurie, aproape de lacrimi, pe care le-am trăit în ziua în care am externat primul meu pacient. Atunci am înțeles un lucru important, de care mă țin și acum: un medic bun tratează afecțiunea, dar un medic extraordinar tratează pacientul, care are o afecțiune!